Teama de teamă

Tu oare ştii, iubito,

de ce îmi este teamă

Când îţi vorbesc de vremuri

ce vor veni apoi,

Când spun că amintirea

de timp nu ţine seamă,

Şi că rămânem singuri,

noi doi, numai noi doi?

Vom reclădi o lume

din picături de viaţă

Salvate de înecul

în marele noroi

Ce ne inundă ochii,

în prag de dimineaţă,

Şi vrea să ne cuprindă,

şi vrea să intre-n noi.

Mi-e teamă să spun tare

ce ţi-am rostit în şoapte,

Acum când marea criză

e semn că unii pot

Să-şi ducă nebunia

din gânduri înspre fapte,

Să pună lanţuri vieţii,

într-un absurd complot.

Tot latră câinii străzii

când simt că sunt aproape

De cioclii ce n-au stare

şi umblă peste tot,

Şi-s scornitori de vânturi

să-nvolbureze ape,

Şi preamăresc pe-acela

ce vrea a fi robot.

Mi-e teamă să-ţi spun ţie,

deşi şi tu ştii multe,

Că unii-s morţi în suflet

şi-abia se mai târăsc,

Dar urlă să-i audă

cei ce mai pot s-asculte

Că ei vor să salveze

tot neamul omenesc.

Vorbind despre lumină,

scriu ode-ntunecate

Prin care adevărul

este sluţit, grotesc...

Punând nuanţe vieţii,

răstălmăcind păcate,

Spre orizontul umbrei,

cântând, ne amăgesc.

Tu oare ştii, iubito,

de ce se tot întâmplă,

Să-ţi spun ceea ce-mi vine

făr-a schimba nimic,

Dar simt că mi se-mplântă,

ca un cuţit, în tâmplă,

Să-mi rătăcesc ideea,

să uit ce vreau să zic?

Tu caută-ntrebarea

ce-i ştiu deja răspunde,

Şi nu-ţi găsi motive

să crezi că mă complic,

E de ajuns că lumea

încearcă a-şi ascunde

Simţirile obscene

şi sufletul prea mic.

Dar oricât mi-e de teamă,

să tac nu mai e vreme,

Şi, azi, când rup tăcerea,

nici tu nu te mai teme!

Chemare de vânt

Ia-mă vântule cu tine,

ia-mă-n cer, acolo sus,

Unde drumurile vieţii

nu duc doar înspre apus,

Căci văd iarăşi răsăritul

şi totul strălucitor...

În tristeţe simt iar dorul,

şi de viaţa îmi e dor.

Cântă-mi iar cântecul vieţii,

ce, cu ritm năucitor,

M-a făcut să merg spre hăuri,

în adâncuri să cobor.

Ca nebunul adunat-am

bucurii de om prea mic,

Şi-am crezut în bogaţie,

însă nu aveam nimic.

Astăzi urc încă o treaptă

către timpul de apoi,

Şi nu-mi pasă că e toamnă

şi în juru-mi e noroi,

Prin vitraliile nopţii,

anii ce i-am colindat

Mi se-arată... Mă obligă

să-mplinesc ce mi-este dat!

Nu-s bătrân, încă n-am vârstă,

dar mă simt c-am obosit,

Că bat drumul de departe

să găsesc ce-mi e sortit...

Chiar de stau acum în beznă,

steaua mea e stea de foc,

Vreme n-am să-mi plâng de milă,

mă ridic şi-o iau din loc.

Greu la deal, dar nu vreau valea,

doar aşa, să pot să strig

Că de vină e doar viaţa,

că în suflet îmi e frig,

Sus, spre creste, spre lumină,

urc, să pot să întâlnesc

Sufletul ce, trist, mă cheamă,

lanţurile să zdrobesc.

Vântule, mă ia cu tine,

şi mă du, timpu-i s-ajung,

Cineva ştiu, mă aşteaptă,

şi-a bătut drum greu... şi lung.

Continuarea-n înţelegeri

Mă cocoşează viaţa cateodată,
Şi caut să-nţeleg ce mi-este dat,
Să deşluşesc de ce mi se arată
Tot ce va fi ca fapt deja-ntâmplat.

Că vântul bate, că e chiar furtună
Şi valul de pământ e mişcător,
Eu ştiu, dar ştiu ca totuşi vremea bună
Va reveni prin foc nimicitor.

Tăcerea nu e dată să vorbească
În contul evidentului normal,
Când paşii vor doar calea lor firească
Să ducă împlinirea în real.

Căci dincolo de vorbe e chemarea,
O zdrobitoare lamă de cuţit
Ce dezrădăcinează-ndepărtarea
Şi vieţii îi dă sens cum e sortit.

Şi vine timpul iernii la-ntâmplare
Punând accent pe-acel cuvânt ce, spus,
Va fi-nţeles ca şi continuare
Văzut acum ca-ntotdeauna sus.

Autoportret de timp prezent

Sunt un om ce-şi coase haina ruptă
Ca să poată-n lume să se-arate,
Că, oricum, rănit sau nu în luptă
N-am de ce privi cu răutate.

Figuranţii-şi caută un nume
Şi-şi doresc să-l poarte ca emblemă,
Eu, aşa cum sunt, revin în lume
Deşi unii-mi spun că-s o problemă.

Când vorbesc, o fac pentru a zice
Ce mi-e dat să cred şi-o spun pe faţă,
Cu prostia nu-s deloc complice,
Nu m-ascund, precum un prost, în ceaţă.

Eu mă-mbrac cu haina-mi potrivită
Tot aşa cum orice om o face,
Şi nu stau cu fruntea încreţită
Când aud că unii nu m-ar place.

Când n-am unde, pot dormi pe stradă,
Când n-am ce, nu-mi trebuie mâncare,
Epoleţi nu-mi pun, n-au cum să-mi cadă,
Dar ce văd în jurul meu mă doare.

Nu-mi dau preţ prin vorbe fără seamă,
Nimănui nu-i cer să mă privească,
Însă lupt şi lupt fără de teamă,
Să fiu demn de viaţa mea lumească!

Şi, oricum, de-i haina peticită,
N-am să-mi pun şi-un petic peste gură...
Omu-şi dă valoarea potrivită
Când şi-ncape-n propria măsură!

Nehotărâta listă

Mă-nscriu pe lista celor care mor,
În fiecare zi câte puţin,
Iar zilele trecutului revin...
Anticipez venirea şi mă dor.

Mă-nscriu pe listă să-mi reamintesc
De cei sătui de azi, sătui de ieri,
Ce-n goana lor, mereu spre nicăieri,
Nu înţeleg ce-nseamnă “te iubesc”.

Mă-nscriu şi eu în listă, şi sunt trist,
Fiind la fel ca cei ce, peste tot,
Refuză a trăi ca un robot,
Şi-a fi în slujba unui Anti-Hrist.

Iar lista-i gata... Hotărâ-vor sorţii
Dacă va fi a vieţii sau a morţii.

Eu, prin faptă şi cuvânt

Nimic nu-i greu de înţeles,
N-am opţiuni, n-am de ales,
De dat îmi e, accept uşor,
Să rabd de toate sau să mor.

Nu mă cobor, n-am să cerşesc,
Nu spun la nimeni cum trăiesc,
Şi chiar aşa, chiar dacă-i greu,
Eu am un singur Dumnezeu.

Rostesc un gând într-un cuvânt,
Cuvântu-mi este legământ,
N-am nici o teamă, nu mă plâng,
Chiar dacă pumnii-n taină-i strâng!

Privesc în ochi, nu mă feresc
Când dau de ştire că iubesc,
M-arăt cum sunt c-aşa sunt eu,
Nu pot să-l mint pe Dumnezeu.

Amintiri despre destin

Mă-mpinge viaţa printre porţi de foc,
Prin caudine furci îmi dă un drum,
Nici să respir n-am timp, n-am timp deloc,
Şi tot mai scurt e timpul de acum.

Mă sărăceşte soarta de trăiri
Şi mă împinge-n margini de abis,
Şi mă tot vrea trăind din amintiri
Cu viitorul rătăcit în vis.

Mă simt umil când ochii mi-i ridic
Privind spre cei ce uită că exist,
Spre cei ce cred că viata le complic
Când am curaj să spun că-s tot mai trist.

Când cad tăcut, împiedicându-mi pasul,
Aş vrea să uit ce nu mi-aş vrea ştiut,
Minţindu-mă că nu-mi pot drege glasul,
Să creadă cei mai mulţi că sunt un mut.

Destule văd în cer şi pe pământ
Şi ştiu să mă feresc de omul laş,
Dar pe cei dragi i-ajut să-şi ia avânt
Şi-i vreau mergând pe-al vieţii lor făgaş.

Şi stau şi eu la rând, nu mă grăbesc,
Deşi aş vrea să fac mai mult şi mult mai mult,
Dar mă cutremur când îmi amintesc
De viaţa mea cu sensu-i prea ocult.

Prin focuri însă trec, nu mă opresc,
Destinul omenesc să-l împlinesc.