Amintiri despre destin

Mă-mpinge viaţa printre porţi de foc,
Prin caudine furci îmi dă un drum,
Nici să respir n-am timp, n-am timp deloc,
Şi tot mai scurt e timpul de acum.

Mă sărăceşte soarta de trăiri
Şi mă împinge-n margini de abis,
Şi mă tot vrea trăind din amintiri
Cu viitorul rătăcit în vis.

Mă simt umil când ochii mi-i ridic
Privind spre cei ce uită că exist,
Spre cei ce cred că viata le complic
Când am curaj să spun că-s tot mai trist.

Când cad tăcut, împiedicându-mi pasul,
Aş vrea să uit ce nu mi-aş vrea ştiut,
Minţindu-mă că nu-mi pot drege glasul,
Să creadă cei mai mulţi că sunt un mut.

Destule văd în cer şi pe pământ
Şi ştiu să mă feresc de omul laş,
Dar pe cei dragi i-ajut să-şi ia avânt
Şi-i vreau mergând pe-al vieţii lor făgaş.

Şi stau şi eu la rând, nu mă grăbesc,
Deşi aş vrea să fac mai mult şi mult mai mult,
Dar mă cutremur când îmi amintesc
De viaţa mea cu sensu-i prea ocult.

Prin focuri însă trec, nu mă opresc,
Destinul omenesc să-l împlinesc.

Poem înspre final

Picătura şoaptei vine de departe,
Lumea o cuprinde răvăşind urmarea,
Printre absoluturi totul se împarte,
Obsedând răspunsuri spre a şti-ntrebarea.

Conţinuturi fade trec spre nemurire,
Clauze furate dau în fals putere,
Împlinind în taină visuri de mărire,
Agravând absurdul până la durere.

Lacrimi fără formă stau mereu să cadă,
Ca-ntr-un fel s-ascundă ceea ce se ştie,
Ochii ni-i vânează să nu se mai vadă
Calea înspre moarte ori spre nebunie!

Uită să mai creadă chiar cei ce se roagă,
Cât mai spre vedere, uşilor se-nchină,
Ca în miez de noapte să dea-n cap cu-o ghioagă
Celor ce-şi vor mersul doar către lumină.

Vântul mai adie şi mai vrea să mişte
Ape prea stătute ce nu vor să curgă,
Şi-atrăgând mirosuri, nu consimt să rişte
Până-n spre pârâuri drumul să parcurgă.

Întru deznădejde toate-s împlinire
Când, de prin adâncuri, vuiet surd răzbate,
Căci de-atâta ură şi dezamăgire
Vremuri de pe urmă se vor fi-ntâmplate.