Redefinitoria creaţie

Cerul se aprinde-n miez de noapte,
Întrebări se rostuiesc în vis,
Adevărul răscolit de şoapte
Are un însemn deja promis.

Pe deasupra morţii-i valul vieţii,
Ce va fi urmează-a se-mplini,
Noi, striviţi de pragul dimineţii,
Înţelesuri noi vom regăsi.

Răspicat şi ferm, prin amănunte,
Stelele vor da sentinţa lor,
Să simţim că dărâmăm un munte,
Printr-un simplu joc al faptelor.

Să deschidem poarta ferecată,
Răsturnând al râurilor vad,
Ca ştiind, când zori se arată,
Noi să nu fim stelele ce cad.

Pe de-a-ntregul să dorim lumina
Ce ne dă îndemnul absolut
De-a uita că e a noastră vina,
Când mereu privim către trecut.

Din lumina stelelor mărunte
Să refacem dărâmatul munte.

Drum prin destin

De-atâtea ori am scris, în viaţa-aceasta,
Din întâmplare, tot ce va urma,
Dar, temător, să nu atrag năpasta
N-am spus că totul fi-va doar aşa.

Chiar dacă-aş fi putut să dau de veste,
Am preferat să stau retras, distant,
Am vrut să fie totul o poveste
Ce-mi apărea în gânduri, obsedant.

Şi mi-a mai fost să cred că nu e bine
Să se tot creadă că aş vrea ceva,
Că aş adauga doar ce-mi convine
Ca toate să urmeze spusa mea.

Şi multe nu le-am spus, deşi m-aş duce
În orişice proces, ca acuzat,
Cu-n jurământ pe tot ce-i sfânt, pe cruce,
Cerând, de mint, să fiu executat.

Şi n-aş vorbi de ceea ce-mi convine
N-aş cere şanse-n vorbe ticluite,
Aş cere să se spună: despre mine
Am folosit sintagme măsluite?

Acum vorbesc... Nu am nici o-ndoială,
Şi nu mai simt că aş avea opriri,
Că pot, cu o voinţă colosală,
Să dau de veste marile-mpliniri.

Şi uit să mă mai tem... Şi tot şoptesc,
Lumină simt... Lumina o iubesc!

Dorindu-te să te iubesc

Te-aş iubi pe roua dimineţii,

te-aş iubi pe creasta unui val,

Te-aş dori ca pe-o-ntâmplare simplă,

aruncată de furtuni la mal.

Ţi-aş strivi cununa de uitare

între plus şi minus infinit;

Răzvrătind miracole de viaţă

pentru izbăviri de vis rostit.

Te-aş iubi în gând de înnoptare,

te-aş iubi pe treceri între munţi,

Să te am ca zbor de împlinire,

să nu ai puterea să renunţi.

Ţi-aş sorbi cuvântul din privire

ca să-mi fii un pas mereu spre cer,

Învrăjbind un pas al vieţii noastre,

odihnit în colbul de mister.

Te-aş iubi în şoapta dimineţii,

te-aş iubi la ceas de înserări,

Te-aş dori în zori încă odată

într-un pas visat prin întâmplări.

Trăire ca mireasă

Hai, iubito, simte-te mireasă,
Asta-i vremea altui început,
Drumul merge-ntr-una spre acasă,
Punctu-i pus... Trecutul e trecut.

Să te duc în braţe pân' la stele,
Ochii tăi să-i văd înflăcăraţi,
Şi, uitând de vremurile grele,
Să urcăm spre cer înaripaţi.

Miezul nopţii să ne reunească
Să-mplinim ce nu am împlinit,
Să avem o soartă omenească,
Cu un sens ce noi ni l-am dorit.

Iar când zorii zilei se arată
Să îţi prind privirile de foc,
Să-ţi arăt, mai mult ca niciodată,
Că tu-mi eşti însemnul de noroc.

Să-nţelegi că-i veşnic numai soare,
Orişicând se face miez de zi,
Şi te văd mereu singura floare
Şi mereu pe ea o vreau privi.

Seara când se simte că se lasă
Să te trec în braţe peste prag,
Să te simţi mereu a mea mireasă,
Să dai vieţii sens, să-ţi fie drag.

Să te duc mereu unde îţi place,
Când contur dorinţei vrei să dai,
Ca în suflet veşnic să ai pace
Şi să simţi că viaţa ta e rai.

Hai, iubito, simte-te mireasă,
Vremea noastră e la început,
Drumurile merg înspre acasă,
Casa fară urme de trecut.

Continuarea către nesfârşit

Nu te vreau de gând fardată,

nu te vreau decât cum eşti,

Îngereasca ta privire

îmi aduce vieţii veşti...

Ai tristeţea peste suflet,

vreau tristeţea să-ţi alung...

Poate a fost prea lung drumul...

însă vin... Şi vin... Ajung!

Cine mi te-a pus în palme

a ştiut unde te-a pus,

Vin să te cuprind în braţe

şi-amândoi să mergem... sus!

Din lumină noi clădi-vom

un castel izbăvitor,

Vom trăi acolo viaţa,

n-ai să mă mai laşi să mor!

Ne vom fi în clipa zilei,

clipele ne vor a fi,

Ni-i destinul scris în ceruri,

amândoi, vom izbândi!

Mai presus de întrebare

noi ne suntem un răspuns

Ce ne-arată viitorul

nefardat... nicicum ascuns!

Mici, răzleţe, gânduri fade

ne-amintesc despre trecut,

Însă stelele ne-arată

tot ce este de făcut.

Lasă-te cuprinsă-n braţe,

lasă-te cuprinsă-n gând,

Sufletele-s în pereche...

Le mai vrem cumva plângând?

Eşti mireasa mea în ceruri,

iar aici un dar divin,

Vino, hai, vino la mine

Şi aşteaptă-mă că vin!

Despre tine, eu...

Ştiu că n-ai rostit cuvinte,

ştiu că n-ai promis nimic,

Eu rostesc ce-mi vine-n minte,

nu gândesc, nu mă complic,

Îţi e frică de-o idee,

însă ştii ce e real,

Eşti un om şi esti femeie...

Vis, şi ţel, şi ideal.

Nu-i nevoie de cuvinte,

ştiu că-mi eşti darul promis,

Eu rostesc ce-mi vine-n minte,

nu gândesc, dar cred în vis,

Te privesc, te vreau, te caut,

iar şi iar, deja-i normal,

Eşti un om şi eşti femeie...

Vis, şi tel, şi ideal.

Leac şi drog

Îţi mai aminteşti, iubito,

când ţi-am spus că te iubesc,

Şi ţi-am spus că vremea trece

spre a fi totul firesc,

Că pârleazul nu e poartă,

dar mai repede e prag,

Şi-l vom trece împreună

fără a ne da-n vileag?

Ţi-am mai spus că nu există

decât drumul ce-l simţim,

Ce, pe-o parte, se bifurcă,

iar pe alta îl unim.

Că prin sensul giratoriu

poţi să mergi doar într-un sens,

Dar noi mergem înainte

cu destinele-n consens!

Îţi mai aminteşti, iubito,

că ştiam că tu mă chemi,

Şi-ţi spuneam că nu e timpul

nici să plângi, nici să te temi,

Că-ţi simt lacrima durerii

încrustată în obraz,

Dar sunt drogul tău şi leacul

şi îţi stau de veghe, treaz?

Ţi-am mai spus că pot să vindec

rănile ce nu se văd,

Ascunzându-ţi că ţi-e drumul

nu spre cer ci spre prăpăd,

Că şi noaptea de-i furtună,

ziua-ncepe tot în zori,

Noi vom merge mai departe,

fără griji, fără erori.

Trigonometica normalitate

Urcuşu-i greu când coborârea-i mare:
Trigonometric e perfect normal,
Chiar plus şi minus poate fi egal,
Ceea ce-i mic se poate a fi mare.

Din absolut, din orizonturi frânte,
Vin valuri, valuri, umbre peste cer,
Şi gândurile mor de-atâta ger
Şi munţii-ncep din nou să se frământe.

Urcuşul pentru unii-i tot mai greu,
Când totu-i plat şi fără perspectivă,
Iar adevăru-i o minciună agresivă
Pentru acei ce spun minciuni mereu.

Din ceruri, noi...

Din ceruri ne-a venit acum poruncă
De a-mplini al drumului îndemn,
Şi-n viitor, fără să vrem ne-aruncă,
Făcându-ne un jurământ solemn.

Puteam privi spre cer încă o viaţă,
Puteam dori absurdul infinit,
Dar s-a-ntâmplat ceva-ntr-o dimineaţă
Şi spre-mplinire drumul ni-i pornit.

Şi mi-a fost dat să-ţi înţeleg chemarea,
Ca semn ştiut, ca prag şi ca hotar,
Şi tot la fel de bine ştiu urmarea
Ce e de mult înscrisă-n calendar.

Nimic nu e ascuns de-ţi crezi simţirea,
Când ochii-ţi voi privi ştíind că dormi,
Când dimineaţa vei trăi iubirea
Ce-ţi dă putere lumea s-o răstorni.

Ca om, de veghe

Stai liniştită, încă mai e vreme,
N-aprinde lampa, nu te-nfricoşa,
Şi prinde-mă de mână, nu te teme,
Sunt lângă tine şi voi sta aşa.

Şi fruntea sus, în astă dimineaţă
Priveşte zorii... vezi că e senin,
Niciunde, nici în munţi nu mai e ceaţă,
Şi crede-mă, doar vremuri bune vin.

Mai fă un pas şi lasă totu-n urmă,
E timpul vieţii, hai să îl trăim,
Un lanţ se rupe... răul tot se curmă,
Dă-mi mâna, răsăritul să-l privim.

Aşa a fost să fie, dar priveşte,
Faci pasul pe o treaptă către cer,
Şi chiar furtuna, vezi, se domoleşte,
Şi-n albul iernii, cerului te cer.

Stai liniştită, vine altă vreme,
N-aprinde lampa, nu te-nfricoşa,
Şi prinde-mă de mână, nu te teme,
Sunt lângă tine şi voi sta aşa...

De la plecare la venire

Şi-mi vei fi într-o plecare,

şi-ţi voi fi la revenire,

Dăruindu-ne-ntru totul,

fără urme de mister,

Şi vom duce pân' la capăt

drumul către împlinire,

Luaţi la rost de-această lume,

noi, cei acceptaţi de cer!

Întâmplări nedefinite

ne arată calea dreaptă

Şi grăbeşte preschimbarea

idealului în faptă,

Am rostit cândva cuvântul

ce, oricum, ieşise-n cale,

Tocmai el timpu-l grăbeşte,

chiar când noi l-am vrea agale.

Printre roluri şi condiţii

viata noastră-i tot întreagă,

O vom face înţeleasă,

mulţi voi-vor s-o-nţeleagă,

Înainte de plecare

îmi eşti pas de regăsire,

Şi-ţi voi fi însemn de-a pururi

şi motiv de revenire.

Constatări necontrazise

Socrilor mei

Vor înflori caişii mâine noapte
Şi spicele se coc de-atâta frig,
Cireşele de mai se simt răscoapte...
De-atâta plâns îmi vine să te strig...

În jurul nostru gâlgâie minciuna,
Eu sunt ceea ce sunt şi altul nu-s,
M-am săturat să decriptez într-una
Ceea ce-aud că altora s-a spus.

Mi-e greaţă şi mi-e silă chiar de mine,
Mă doare faptul simplu că trăiesc,
Nici nu mai ştiu ce vis mă poate ţine
Să nu-mi doresc să vreau să-nnebunesc.

Sunt un străin oriunde m-aş mai duce,
Un lest absurd cu vorbe în suspans,
Şi mi se pune-n spate-o-ntoarsă cruce,
Să spună toţi că mintea-mi e-n balans.

Am libertatea-n lanţuri cu măsură,
Oricând mai mici însă nicicând mai mari,
Dar nu-nţeleg de ce atâta ură,
Şi nici de ce sunt unii prea avari.

Acum cand ştiu mai mult decât se poate,
Şi pot să fac mai multe decât fac,
Se tot găsesc destule beţe-n roate
Si tot mai mulţi ce cred că-mi vin de hac.

Şi simt securea cum se-nfige-n spate,
Şi simt înfipt în tâmplă un cuţit,
Dar am un drum şi lupt pentru dreptate,
Şi-n drumul meu rămân de neclintit.

Viaţa în ruletă

Viaţa asta-i o ruletă...

Unii o mai măsluiesc,

Sunt mereu ce-i ce câştigă,

alţii-s doar cei ce greşesc,

Niciodată n-au să spună

ca sunt hoţii de noroc,

Pentru-un blestemat de bine

chiar cu moartea fac un troc.

Miza-i mică? Se plusează,

limita-i ceva incert,

Doar ruleta, învârtită

pare un obiect inert,

Unii pierd şi-şi pierd şi capul

şi se vând la preţ redus,

Ca să poată să se-agaţe

de oricine-i încă sus.

Se tranşează în mişcare

chiar şi umbra unui mort,

Se trec toate în câştiguri,

gaj se pune pe report,

Drept comun e nesimţirea,

furtul dă un podium sfânt,

Chiar şi dacă-i din cadavre,

ori din adieri de vânt.

Roata vieţi-i o ruletă

pentru cei ce fură tot,

Omul, libertatea, viaţa,

au nuanţă de complot!

Ecoul trecerii-n tăcere

La moartea maestrului Adrian Păunescu

Ţi-am auzit, în zori de zi, tăcerea,
Şi-am alergat cumva să o ating,
Să-ajung la tine îmi adun puterea
Acum, când timpuri tâmplele îmi ning.

Cuvintele s-au stins şi nu au urmă,
Te-am tot strigat... răspunsul încă-i mut,
Resimt că vocea stinsă mi se curmă...
Am auzit doar gându-mi ce-a gemut?

Tic-tac... tăcerea-mi bate în timpane
Şi va veni un nou final de zi...
Iar orele sunt triste şi orfane
Şi parcă-au început a se-nmulţi!

Rămân, fără să vreau în aşteptare,
Şi-n pulsul meu te simt ca pe-un ecou,
Şi caut prin cuvinte solitare,
Cum s-ar putea să mi te naşti din nou.

Încerc s-ascund durerea goliciunii
De nesperanţa care m-a lovit,
Turnându-te-n tiparul rugăciunii,
Să fii ecou de timp nedefinit!
*** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***
Ţi-am auzit, în zori de zi tăcerea,
Ce n-ai putut, maestre s-o convingi,
Tu mergi la Dumnezeu... să-ţi dea puterea
Durerea României s-o învingi!

Reînflorire

Îţi simt un gând spre mine,

la ceas târziu de seară,

Îmi spui dintr-o suflare

ce ştii deja că ştiu,

Rupând a lumii lanţuri,

mi-arăţi că-i primăvară

În sufletu-ţi în zbucium,

ce nu se vrea pustiu.

Eu te-aş fura-ntr-o noapte,

să fug în munţi cu tine,

În munte să ne pierdem

şi numai noi să fim,

Să simţi că îţi e bine,

să vrei să-mi fie bine,

Şi până-n zorii zilei,

mereu să ne dorim!

Să fim noi doi şi noaptea

şi cerul plin de stele,

Să mă tot chemi în tine,

şi-aşa să mă tot ştiu,

Ascunşi de toată lumea,

de gândurile-i rele,

Să adormim când zorii

ne-or spune că-i târziu!

Sub ploaia de lumină

a zilei viitoare

Să-mi cauţi în privire

ce mult te-aş tot voi,

Să uiţi de griji, de teamă,

de tot ce te mai doare,

Dorinţa unei clipe

s-o vrei a te-mplini!

Mai sunt câteva zile,

şi-n plus câteva clipe,

Când fără să-ţi mai pese

mă vei dori a-mi fi,

Redându-mă doar ţie,

să laşi să se-nfiripe

Speranţa că-n iubire

poţi iarăşi înflori.

Spre iarnă

Vine iarna mai devreme...
Chiar vroiam să-ţi spun aseară
Că mereu vor fi probleme,
Şi în lume şi în ţară...

Am venit devreme-acasă,
Am venit direct la tine,
Ca să-ţi spun că nu îmi pasă
De războiul care vine.

S-a pornit deja o luptă,
Paşii se aud pe stradă,
Puntea cerului e ruptă,
Cei ce-s sus chiar stau să cadă.

Te-am ţinut în braţe azi-noapte,
Am simţit că iar ţi-e frică,
Poate-n vis, mi-ai spus în şoapte,
Că prea multe se complică.

Vine iarna mai devreme...
Nu mai plec nicicând departe,
Nu mai vreau să-ţi faci probleme,
Nimeni nu ne mai desparte.

Eu, spre tine

Claudiei Leitan, privind spre viitor

Eu nu-ţi strivesc corola de lumină,
În raza lunii-n taină te privesc,
Ştiu ce ni-i dat şi ştiu ce o sa vină,
Şi ştiu că totul e sortit firesc.

Câte un semn a fost venind spre tine,
Erai prea tristă, nu-l ştiai venit,
Aveai puterea de a vrea doar bine,
Şi ne va fi, că asta ni-i sortit!

Acum priveşti şi cauţi cu privirea
Privirea mea, să vezi ce am de spus,
Eu te privesc şi-ţi spun că împlinirea
Îţi e sortită... haide, fruntea sus!

Ne vom privi şi vom privi la stele
Din miez de noapte pâna mai spre zori,
Tu eşti aici venită dintre ele,
Eşti leagăn de speranţe si comori.